să ți se confirme o frică este echivalent în brutalitate

cu 200 de decibeli care se scurg din ureche

lăsând dâra de sânge

sacrificiul

toți suferim de autodiagnosticare

singura calificare în medicină fiind

paracetamolul ăla prăpădit din

cutia cu medicamente

și search bar‑ul Google

totuși parcă tot tu știi mai bine

frică

mi‑a spus direct în față așa

nepersonal de personal

diagnosticul cumva familiar

urechii creierului în care i se șoptește

orice cruzime violentă de vocea episodică

delirant

și atunci am aflat că fericirea–

iluzorică cum e –se produce și în fabrici

tot atunci am realizat că ochii

nu se mai scurgeau dintr‑o simplă

răceală ci o răcire graduală afectivă

singurătate

sau izolare urmează să aleg iar

paracetamolul nu mai era prima opțiune

sertralină, paroxetină, aripiprazol

cine știe un xanax ca sa adorm

toate cu măsură poate vrei să mai fii

fericit și a doua zi

iertați

absența din prezența mea

speranța e cu câțiva ani înainte

dar prezentul cu câțiva în spate

Mă prinde din urmă

Și mă trage înapoi .

Încerc să scap,

Dar cad ușor.

Mă crap…

Se rup visele din mine.

Le simt cum pleacă

Rând pe rând.

Nu mai așteaptă,

Nu mai rămân…

Întinde‑mi mâna,

Nu mă lăsa să mă prăbușesc.

Ajută‑mă să mă ridic

Căci doar pe tine te iubesc

Și doar tu mă poți salva

Strigându‑mă iubita ta.

Ți se spunea Cosmos

Și totul gravita în jurul tău.

Erai tu în universul tău preafrumos

Nimic nu ți se întâmpla rău.

Te îmbătai cu aroganță

Și de altceva nu‑ți mai păsa.

Erai denigrat de ignoranță

Și pe tine nimic nu te apăsa.

Am venit și eu, o stea solitară,

Loc în universul tău să‑mi fac am încercat,

Dar zici că eram o gaură neagră,

Așa de usor de mine te‑ai lepădat.

La nesfârșit am încercat să răzbesc

Prin perdeaua ta de indiferență,

Să mă prind în alt tablou ceresc,

Să pot să‑ți fac concurență.

Și în plânsul meu praf de stele a curs

Și pe umerii mei gheața unei comete s‑a depus,

Și razele tale erau prea sus,

Să mă încălzească nu le‑ai pus.

Să îmi oferi din inima ta nu ai vrut.

Mă priveai cu dispreț,

Căci ai găsit tu un cusur,

Ce nu era pe măsura rangului tău măreț.

Eu stăteam și îți căutam privirea

Și îți tot voiam aprobarea.

Parcă eram vrăjită de tine,

Licoarea ta nu îmi mai ieșea din minte.

Ai fost o stea căzătoare pentru inima mea,

Cometă arzătoare ce m‑a mistuit.

Universul meu la fel ca al tău se numea,

Și în dragostea pentru tine era învăluit.

De ce și cum nu îmi pot imagina

Cum cu mândria ta m‑ai putut fascina,

Căci alt har mai bun nu aveai,

Doar cu asta te lăudai.

Am fost absorbită ca într‑o gaură neagră

Și în inimă am primit o lovitură,

A fost un moment de cotitură.

Tu nu mă voiai.

De mine te foloseai.

Ți se spunea Cosmos,

Dar pentru mine nu mai erai decât

Ultima fărâmă din dâra de praf

A unei stele căzătoare.

De ce ți‑am spus și eu Cosmos?

Nu ți‑ai meritat titlul niciodată.

Erai mai degrabă o gaură neagră secată

De orice urmă de frumos.

Sper să nu mă poți uita vreodată,

Căci mi‑am pus sufletul pe tavă.

Și în universul tău mereu să rămână

A micii mele stele fărâmă.

Până la urmă pe toți i‑ai îndepărtat

Cu mândria ta de împărat,

Și doar în inima ta a ajuns

Să ți se mai spună Cosmos.

Mulțumesc

că mi‑ai taiat aripile atunci când voiam să zbor,

că mi‑ai zdrobit visele în ritm ucigător,

că m‑ai călcat in picioare, m‑ai rupt, m‑ai ars, m‑ai distrus,

în ritm ucigător, în pas ucigător, așa cum și visul meu s‑a dus.

Mulțumesc

unui om care nu e om,

unei măști care m‑a mințit și m‑a înșelat

După cât de mult am sperat,

după câte vise mi‑ai luat,

după cât de mult m‑ai trădat,

ar trebui să îți mulțumesc și eu,

după ce te‑am îndrumat,

după ce te‑am ajutat,

după ce pe tine m‑am bazat.

Mulțumesc ironic acelora

care fățarnicia ca pe lauri o poartă,

care cred că minciuna e o artă,

care mi‑au trădat încrederea toată.

Un mulțumesc ironic

căci eu nu sunt ca tine

Trădător,

Zdrobitor

de vise.

Ne‑ai pus aripi de aur să zburăm,

Cu fir de dor amintiri împreună țesurăm.

Ne‑ai indrumat în depășirea limitelor,

Fauritorul neîntrecut al destinelor.

Cu aura de înger ce asupra elevului se abate,

Și universurile cunoașterii străbate,

Îți inchin aceasta odă ție, profesor iubit,

Cu acest har deosebit.

Meriți toată aprecierea noastră,

Căci ai avut o însemnătate măiastră,

Iar locul tău este pe un piedestal,

La fel de prețios ca tine, de cristal.

Ai rupt din sufletul tău o bucată,

Ca să faci din educarea noastră o arta.

Cuvintele sunt fărâme insignifiante

Pentru a releva a ta însemnătate.

Și dacă mă va întreba trecutul vreodată,

Cine m‑a ghidat viața asta toata

Îi voi răspunde cu un zambet larg

“PROFESORUL E CEL CARE M‑A ÎNDRUMAT!”.

ceva din tine neutralizează ceva din mine, tu;

în suspensie de mangan, dens, acut solar,

în fond, murdar, perdele odată muștar și, sau,

grav, ihterin, creponat cu cute de jeg, de care

ne prefacem că nu ne‑am atins;

voiam să‑ți aud apusul, din pat;

în cea de‑a două sistolă, pe șine,

tu‑dum, pulsând, în lumen auxotonic,

reverberat, tu ‑dum, fără schimbare de volum, acum

când în gară sentimentul difuză poikioterm;

deși, vezi tu, miopia te funcționalizează

detașat ‑ punctat astenic, vag corporal,

aport preponderent inatent, exacerbat;

statut, vezi tu, exacerbat, exclusiv când

solicitat ‑ când nimic din aria din priză,

în recul nu încearcă și, deci, nu greșește;

numai cine, vezi tu, nu greșește, își pierde

din adeziune ‑ odată cu vârstă, e firesc,

pe fața mea să nu mai văd decât miopia;

cerul se scurge de noapte

în clinchet unitar lingurița sparge ora șapte

nori perlați se coagulează la gura cănii

cerul se răsfrânge‑n sine

mov pastel latent spiral și se deschide

praf gras inundă în suspensie privirea

Eclipsă de suflete întredeschise.

În freamăt și tăcere suntem doar glasul frânt al soarelui, ce întotdeauna cere.

Ne lăfăim în razele violacee

ale universului scurs,

Precum nisipul printre atrii –

într‑o tresărire neînsemnată de inimă;

la focul mic al unui singur suflet.

Din noi

rămâne doar scânteia‑pentagon

a unei pupile

rătăcite

într‑un ocean de nopți amestecate.

Trecem pe sub arcul de triumf

al apusului,

Ținem în palmă

miriapodul infinitului.

Îmblânzim gravitația.

Ne ștergem la gură de mirarea că trăim.

La festinul coincidențelor universale

stăm în capul mesei

și asistăm la împuținarea noastră

de gura timpului.

În pragul minții se frânge lumea

și se absoarbe numaidecât.

Sensul sub cupola pieptului

Ticăie,

‑Big Bang,

restrâns într‑o bătaie

aleatorie.

8 miliarde de pulsuri

bat în geamul unui hău de necuprins

și își revendică lumina.

If I could turn back time,

I'd certainly change my ways

If only I can turn back time…

I'd write my own story, make it sublime

And then rewrite it, til reading it comforts my heart…

I'd dance in fields of golden light

And chase my dreams through endless nights.

With echoing laughter piercing cold glare,

Making sweet memories out of thin air,

I would enjoy them, at least tonight,

‘Cause in the morning I'll make back to life‑

A world where people give you the sharp eye

If you don't immediately fall in line

It's not some fairytale land

Where dreams just take the helm.

But I'm happy

Don't get me wrong;

I just wish I could DREAM ON…