Tăcerea timpului trecător

Din abisul infinit, necugetător,

Crispează ochiul inflamat și de durere fulgerat.

Plouă, tună în mintea‑mi ca de ghețar

Unul nu‑s eu, acela m‑am născut să fiu,

Să mă înalț ca un delfin gânditor,

Să evadez din rigiditatea streșinei pe timp de ploaie

Și să devin balena care stinge și aprinde trufașul soare.

În abisul întunecat al oglinzii mă văd pe mine

Față‑n față, o singură perspectivă.

Pixul dă viață universului controlat de rime,

Lumea în care trăiesc, iubesc și accelerez,

În metafore pulsul mi‑l monitorizez.

Zâmbet plângând, zâmbet visând.

Voi ridica mănușa ce mă limitează,

Voi fi tot și nimic nu mai contează.

Tu ești tu, iar tu poți fi orice

Precum valul de alge cântător ce se preface a merge.

Blocat în timp și în speranță,

Nu uită că ai o VIAȚĂ!

Fii tu piscul tinereții,

Iar la bătrânețe câmpul de roade al febleții.

Taci în tăcerea ta și urlă!

Zâmbet plângând, zâmbet visând.

Fecioară divină a tinereții

De azi vreau să străpung gaura neagră a tristeții

Să plâng, să simt, dar fără să mă doară,

Să fiu învelit de a iubirii plăpumioară.

Mă las în fașa pozitivității de cristal

Ce rămâne strălucindă

Peste toate serile înveninate cu amar.

Toxicul și infectul de azi să dispară

Și tot ce e nu bun, ci excepțional pe strada ta să apară!

Zâmbet plângând, zâmbet visând.

Finalul, scrâncet de infinituri, abis fără de fund

Când se termină, începe iar.

Lăuda‑mi‑te‑ai în față, tu, soartă cu al tău surâs crunt!

Patima asta oare va să fie?

Ultima mea bucurie?

Zâmbet plângând, zâmbet visând.

Neprihănit de un extaz încă frânt

Și de un răgaz de o ureche surd.

Sunt eu acela ce n‑am fost, n‑am să fiu niciodată?

Să fiu deznădăjduit de o speranță denaturată o ultimă dată?

Sau să mă dezmierd de negru și să fiu ceea ce voi fi odată?

Zâmbet plângând, zâmbet visând.

TAC, nu‑i dau voie visului să iasă,

El vorbește singur într‑adevăr,

Se scurge peste el cruntul adevăr,

Ceasul de amar al amorului face tic‑TAC.

ASCULT, parcă prinde dulceață de trandafir,

Urechea ruginită care acum țopăie erotic.

Caută, caută, tot nu găsește...

Mireasma cuvântului care nu se ASCULTĂ, se simte.

Mă „VINDEC” când încep misiunea divină de a face.

Uitare, eliberare, calea uitării o aleg,

„Doar pe tine vreau să te VĂD, liniștea visurilor mele,

Nu mă lăsa cu o ceață în viață, tu, vorbitoare păgubeață!”

E doar un gând trandafirul de după fereastră?

Iubirea fără de hotare.

Aș vrea să cred că nu‑i o întâmplare,

Că lumea ta a devenit a noastră.

Da, sunt egoist,

Păstrez gândul numai pentru mine,

Îmi îmbată creierul, îmi arată prin tine,

Fără otrava asta, eu nu mai exist.

Tare aș vrea să ating

Spinul acela al trandafirului inimii tale,

Să mă facă privirea să mi‑o sting,

Să mă prăbușesc într‑o droaie de petale.

Tu să mă prinzi ușor

Și să nu‑mi dai drumul niciodată,

Iar eu îți voi aduce la picioare lumea toată,

Te voi lega de mine ca pe un lănțișor,

Să te țin la piept, să te mângâi, să te ador,

Iar pansamentul buzelor tale să mi‑l înfășor.

Tu în vis apari.

E doar un gând, pentru că dimineața dispari.

Te văd... simt

Andrei Pătrașcu, clasa a IX‑a A

Ultimul meu suspin

Andrei Pătrașcu, clasa a IX‑a A

Inima mi se sparge într‑un milion de bucățele

Încercând a mă alina cu fostele lucruri dragi mie

Ce acum se întorc fără pic de veselie

Amărând glasul inimii mele

Bucuria ce cu putere din jur am încercat să o obțin

S‑a transformat acum în plânsete și suspin

Ochii mei înlăcrimați întreabă iarăși lumea

Dacă darul meu uitat a dispărut din pricina mea

Fanteziile mele ce în trecut mă fascinau

Am ajuns să nu le mai vreau.

Oare‑i pată de culoare

Dată de trufașul soare?

Lacul de plecarea zeului stelat s‑a speriat,

Iar roșeața pe față i‑a dat.

Din ce în ce mai îmbujorat,

Lacul cel lin acum se simte plat,

Rușinat de ostașii verzi, aliniați și din crengi și frunze formați

Fără chip, fără glas, dar totuși cât un celest reflectați

Care ca de decor nu se mai arată,

Iar cu lumina portocalie a apusului se îmbată.

Atunci în gândul lacului Snagov răsare

O dilemă foarte mare.

Ce se va face el?

Acel timid mititel

Când gătita și finuța lună va apărea

Și privirile tuturor le va încânta.

El se uită‑n sus că atâta poate

Iar cu roșu în obraz lăcușorul se gândea la zbuciumata noapte

Pe care o dorea,

Alături de satelitul nocturn pe care îl prețuia.

În amintiri mă pierd adesea,

Cu tine‑n gând, inima‑mi tresaltă,

E un vis dulce, ca o poveste,

O lume unde iubirea nu ne desparte.

Priveam la noi, sub cerul plin de stele,

Ne țineam de mână, visând la cele,

Fiecare clipă, un strop de dor,

În sufletul meu, ești veșnic fior.

În brațele tale, găsesc un refugiu,

Ești tot ce am visat, ești infinita fericire,

În fiecare sărut, mă pierd fără măsură,

Tu ești cântecul meu, o melodie ce mă‑ncântă.

În privirea ta, găsesc tot ce îmi doresc,

O îmbrățișare caldă, un zâmbet firesc,

Sub luna plină, împărtășim dorințe,

Ești visul meu dulce, pe care nu îl pot atinge.

Ah, nostalgia! Cu gust de sărut!

Mă duce pe cărări ce nu s‑au pierdut,

Sub cerul tău, iubirea‑mi e adăpost,

Un univers plin de visuri, unde totul este fost.

Dacă Lumina mi‑ar intra în inimă

Așa cum intră dimineața pe geam,

În ochiul meu ar fi o lacrimă

Care s‑ar pierde prin neant.

Dacă Lumina mea ai fi tu

Și nu m‑ai lăsa orb,

Ți‑aș înrăma orice atu

Și din priviri să te sorb.

Dacă Lumina nu mi s‑ar stinge

Mereu când te cuprind,

Dintr‑o mie te‑aș distinge

Ca în brațe iar să te prind.

Dacă Lumina s‑ar aprinde

Mereu când tu apari,

Toate gândurile suferinde

În veșnic să le separi.

Dacă Lumina nu ar exista

Ca o binecuvântare pe pământ,

Nu aș mai insista

Să‑mi fii zeiță până în mormânt.

Dacă Lumina mi‑ar fi muză,

Eu, o Sfântă te proclam,

Dar de nu‑mi ești călăuză,

Atunci să nu te am.

Dar dacă Lumina e o fantasmă

Și viața ar fi un calvar,

Atunci și eu ca o rază

În Eternul ales să dispar...

Te uiți pe geam și nu poți concepe lumea de azi...

Este asemenea unei anecdote.

Te simți un prost sau credul,

Într‑o lumea a prostiei și a dezmățului.

Deci, prin urmare, te simți inferior și ipocrit,

Însă nu ești în stare să schimbi nimic.

Ești o imitație proastă, ieftină a ce întruchipa o altă epocă,

O carte, o țigară sau un joc de șarade.

Astea erau plăcerile tale!

Astăzi ești depășit, ba chiar ponegrit

Din cap până în picioare doar un ratat.

Nu ești tu de vape‑uri,

Nu te‑mbraci în hoodie‑uri!

Progresele digitale te‑au întrecut.

Ești ca țestoasa într‑o cursă

Sau semeni cu o pasăre în cușcă.

Chiar și acum după ce ai fost eliberat.

Doar ai trăit o revoluție

Încă ești supărat?

Ce? Ți‑au dat dat liberatate și nu vrei să zbori?

Atunci rămâi un proscris,

Un hoinar în timp,

Un călător pe un drum anevoios.

Rămâi la cărțile tale!

Frunzărește ziare!

Căci nu te mai afli în acele timpuri.

Acelea au apus de mult.

Uită‑te în oglindă!

Ești doar un bătrân...