Actul 1

Un fel de hol mobilat sumar. O valiză, o pălărie pe toarta valizei. Pe o masă stă „Mersul trenurilor”.

Scena I

CĂLĂTORUL, singur

CĂLĂTORUL (cu îngrijorare): Parcă m‑ar durea inima. Doctorii zic că inima nu doare. Dar mie niciodată nu mi se potrivește ce zic doctorii. (reluând) Babele zic că mă doare sufletul. Își închipuie că mă îndrăgostesc. Dar pe mine nu mă doare sufletul. Pe mine mă doare inima.

CĂLĂTORUL (vizibil îndurerat): Mă doare inima. (pauză) Dacă stau să mă gândesc, parcă m‑ar durea și ficatul. Mă doare ficatul și mă doare și inima. Tot doctorii ziceau că nu poți să simți două dureri deodată.

CĂLĂTORUL (către public): Cum vă ziceam, mie niciodată nu mi se potrivește ce zic doctorii. (pentru sine) Cred că am o boală gravă, mă sting pe zi ce trece. (cu îngrijorare) Parcă m‑ar durea inima, parcă m‑ar durea și ficatul, cine știe. Dacă stau puțin și mă gândesc, mă doare și...

CĂLĂTORUL (cu starea ușor îmbunătățită): Cred că problema e că mă gândesc. Ia stați voi așa, să mă concentrez. Să încerc să nu mă mai gândesc, să văd dacă mă mai doare. (arătând spre cap) Că poate problema e aici (către public) știți voi, cum e, când te gândești prea mult.

(pauză scurtă în care CĂLĂTORUL pare că se străduiește)

CĂLĂTORUL (luminat): Asta e problema. Îmi vin tot felul de gânduri. E ca în povestea aia, tai un cap, apar două. (cu aerul unui pescar‑povestitor) Să vedeți și voi cum a fost. Am închis eu ochii și am văzut așa ca pe un ecran tot felul de gânduri, ca o mulțime de ferestre. Așa de toate felurile, de la Wikipedia la site‑uri de cumpărături, știri, sport, meteo, reclame, de toate mă asaltau, și pe măsură ce închideam apăreau mai multe.

CĂLĂTORUL (cu aceeași atitudine de povestitor de basm): Și de la o vreme nu mai apărea decât un singur tip de fereastră care dănțuia pe ecran ca într‑o horă a ielelor. Se făcuseră o mulțime de ferestre de același tip care se încolonaseră pe ecran și care dansau sincron și se unduiau în ritmul unei simfonii de sunete de eroare.

CĂLĂTORUL (revenind): Și toate ferestrele astea erau de la o agenție de voiaj. O nenorocită de agenție de voiaj nu‑mi dădea pace.

CĂLĂTORUL (pentru public): În fapt, și dacă aș fi reușit să nu mă gândesc la nimic, aș fi început să mă gândesc la cum e să nu te gândești la nimic. Și un gând, după cum se știe, duce la alt gând. Și alt gând, duce la o idee. Și o idee, la o altă idee sau la un alt gând. Și se tot înmulțesc gândurile și ideile, e ca la combinatorică.

CĂLĂTORUL (didactic): Probabilitatea ca o idee să se transforme într‑un gând ori combinări din numărul de idei luate câte... (pauză) ca să vedeți și voi cum apar gândurile astea. (reluând explicația anterioară) Și prea multe gânduri duc la durere de inimă. Și durerea de inimă duce la durere de ficat. Și durerea de ficat duce la...

CĂLĂTORUL: Cine mai știe la ce duce și aia. Dacă aș fi reușit să închid toate gândurile... (meditativ) Acum nu m‑ar mai fi durut nimic. (revenind) Mă doare din cauza unei agenții de voiaj. Din cauza unei agenții de voiaj mă doare.

CĂLĂTORUL: Voiaj din cauza unei agenții de durere. (confuz) Voiam să spun... Agenție de voiaj din cauză că mă doare. Nu așa... Agenție din cauză că mă doare voiajul. Nici... Din cauză de voiaj, mă doare agenția. (luminat) Din cauza agenției, mă doare voiajul.

CĂLĂTORUL (exclamativ): Mă doare voiajul! Mă doare voiajul! Am o boală gravă, mă doare voiajul!

(iese din scenă spunând Mă doare voiajul!)

Scena II

DOCTORUL, singur

DOCTORUL: De la o vreme tot felul de indivizi vin cu probleme care mai de care mai neobișnuite la mine. (cu năduf) Își închipuie că eu le pot rezolva pe toate.

DOCTORUL (explicând): Când te doare capul, înțeleg, înțeleg și când te doare burta sau te mai poate durea măseaua și te mai poate durea... (pauză) De fapt, cam asta e tot ce te poate durea.

DOCTORUL: Medicina modernă a clasificat cu succes toate durerile în aceste trei clase: de cap, de burtă și de măsea. Deși e contrar logicii, experții în medicină au analizat toate cazurile posibile de durere și le‑au împărțit în aceste clase.

DOCTORUL (didactic): Luăm, spre exemplu, mahmureala. Am fi tentați să o încadrăm în clasa durerilor de cap. (lămuritor) Dar, în această problematică, cel mai important este criteriul etiologic. (cu emfază) Cauza este, întotdeauna, primul criteriu după care se clasifică durerea. (reluând) Iar aici, în cazul mahmurelii, cauza este consumul de alcool, iar prin consumul de alcool mă refer la ceea ce noi, în limbaj de specialitate, numim tras la măsea.

DOCTORUL (cu aer profesoral): Se vede așadar că mahmureala se încadrează în clasa durerii de măsea. La fel, pe principiu etiologic, durerea cauzată de o lovitură este, fără discuție, durere de cap. Fiindcă, respectiva lovitură ar fi putut fi evitată, după cum se spune, cu cap.

DOCTORUL: Problema este însă că tot felul de neisprăviți care nu cunosc aceste discuții de medicină modernă se plâng de dureri de altă natură: dureri de dragoste, dureri de telefon, dureri de portofel, ba l‑am avut în grijă, nu demult, pe un pacient cu durere de planeta Marte.

Scena III

DOCTORUL, intră grăbit CĂLĂTORUL

CĂLĂTORUL: Mă doare voiajul! Mă doare voiajul! Mă doare voiajul!

DOCTORUL: (aparté către public) Ce vă spuneam? (către Călător) M‑ai chemat, am venit!

CĂLĂTORUL: Doctore, doctore! Sufăr de o boală gravă, mă doare voiajul!

DOCTORUL: Cum așa, voiajul?

CĂLĂTORUL: Crede‑mă doctore, mă doare voiajul! (repede) Și mă și doare inima și mă doare și ficatul, dar mai tare decât toate mă doare voiajul!

DOCTORUL: (aparté către public) După cum puteți vedea, stimați studenți, avem un caz rar de durere concomitentă de cap, de burtă și de măsea. (către călător) Trebuie să‑ți tratez capul, burta și măseaua, căci de la astea trei pleacă boala întotdeauna.

CĂLĂTORUL: Așa‑i, doctore, cum zici, de la cap e baiul. Mă dor gândurile. Doar când mă gândesc mă doare. Singura problemă e că mă gândesc tot timpul.

DOCTORUL: (emfatic) Unul din principiile medicinei moderne este că un oarecare disconfort poate fi considerat durere doar dacă este permanent. Ori la tine, disconfortul pe care‑l resimți este intermitent, fiindcă apare doar atunci când te gândești. (ca pentru sine) Problema e că neghiobul ăsta se gândește tot timpul și ne dă peste cap toate principiile. Dar, vorba vine, excepția întărește regula.

CĂLĂTORUL (în suferință): Mă doare voiajul! (se prăbușește) Mă doare voiajul! Și inima și ficatul și capul și măselele toate și burta și gândurile, dar mă doare voiajul!

DOCTORUL (contemplând): Medicina modernă are un principiu de bază care (pauză)

CĂLĂTORUL (încă pe jos, suferind): Doctore, doctore, mă doare voiajul!

DOCTORUL (către public, timp în care CĂLĂTORUL se zvârcolește pe jos): Pe vremuri, moda în științele medicale adusese un principiu foarte interesant, dar care a fost abandonat de comunitatea științifică din zilele noastre din cauza faptului că nu se aliniază cu restul principiilor. Formulat în acord cu terminologia modernă, acest principiu ar suna ceva de tipul „Cui pe cui se scoate”.

DOCTORUL: Cu alte vorbe, când te lovești și te doare, te lovești încă o dată, dar controlat, și îți trece. Când te otrăvești, mai iei o gură de otravă, cât să te purifici. Apoi, când ai asemenea probleme, când te doare voiajul (pauză)

CĂLĂTORUL (ridicându‑se brusc în picioare, uitând de durere, completându‑l pe doctor): Pleci în călătorie!

Scena IV

CĂLĂTORUL, rămas din nou singur

CĂLĂTORUL: Pleci în călătorie! Știe doctorul, că nu‑i degeaba docent în medicina modernă: Cui pe cui se scoate, când te doare voiajul, pleci în călătorie.

CĂLĂTORUL (interogativ): E bine așa, pleci în călătorie, dar apoi vine întrebarea firească: unde pleci în călătorie?

CĂLĂTORUL (explicând): De exemplu, până pe Uranus ar fi prea departe. Am citit într‑o carte că pe vremuri nici nu se vedea Uranus pe cer, un zăpăcit de englez pe la 1700 și ceva l‑a pictat pe cer și în loc să facă ca orișice pictor de stele un punctuleț mic și discret care să fie steaua lui, a făcut o pată mare și albastră, așa încât astronomii au fost nevoiți să o transforme în planetă.

CĂLĂTORUL: Fără discuție, până pe Uranus ar fi prea departe. (convins) E bine că am stabilit asta. (interogativ) Dar rămâne întrebarea de care ziceam: unde pleci în călătorie?

CĂLĂTORUL (se îndreaptă spre masă): Ia te uită! Parc‑anume pentru mine a fost pus! (reflexiv) „Mersul trenurilor”. N‑am mai văzut unul de... (pauză scurtă) Oare se născuse Iisus?

CĂLĂTORUL (convins): Cu siguranță se născuse. Pe vremurile alea nu aveau trenuri. Și când nu sunt trenuri, la ce bun să scrii o carte despre mersul lor. Sigur, ar putea trece drept S.F., dar pe vremea aia lumea avea lucruri mai bune de făcut decât să scrie S.F.‑uri.

CĂLĂTORUL (răsfoiește cartea mai întâi lent, apoi din ce în ce mai furios): Zău dacă are vreun sens cartea asta! (continuă să răsfoiască nervos, întoarce cartea doar pentru a o răsuci din nou) Mai greu decât să știi unde să ajungi este să‑ți dai seama de unde pleci.

CĂLĂTORUL: Și din cartea asta n‑ai nicio șansă să‑ți dai seama. E scrisă ca și cum ai avea libertatea să‑ți alegi de unde pleci, ceea ce e cât se poate de absurd. Orice ființă înzestrată cu un oarecare bun‑simț știe că, dacă în problema alegerii destinației ai o oarecare libertate, nici aia foarte mare, în ce privește locul de plecare, n‑ai nici cel mai vag cuvânt de spus.

CĂLĂTORUL (meditativ): Poate cei care scriu „Mersul trenurilor” au puteri speciale. Ce n‑aș da să pot alege locul de plecare! (deductiv) O astfel de situație ar avea, fără discuție, doar avantaje. Nici măcar n‑ar mai trebui să țin minte unde mă aflu.

(Ultimele replici sunt rostite pe un ton în scădere. Lumina se diminuează. Cade cortina)

Actul 2

În acest act totul se petrece în vis. Decorul este acela al unui atelier de ceasornicărie.

Scena I

CĂLĂTORUL, intră și CEASORNICARUL

CĂLĂTORUL: Zău dacă mi‑amintesc cum am ajuns aici... Atâtea ceasuri... și fiecare indică altă oră...

CĂLĂTORUL: Oare ce făceam înainte să ajung aici? Mă gândeam la Uranus și la vremurile dinainte să se inventeze trenurile, parcă... (gânditor) Și încercam să deslușesc de unde să plec în vacanță, că mă durea voiajul și mi‑a prescris doctorul o călătorie... (speriat) De fapt, doctorul îmi pusese un diagnostic urât cu măselele și cu burta și...

CĂLĂTORUL (luminat): Eu cred că visez. (revoltat) Și cică „Noaptea e un sfetnic bun”. Dar eu am probleme cu spațiul și visez timp! Ce să fac eu cu atâtea ceasuri care mai sunt și nepotrivite?! Așa‑i cu visul, încerc să găsesc răspuns la problema mea cu spațiul și dau de‑o dandana cu timpul.

CEASORNICARUL (intră din spate): În breasla noastră, de generații avem o pildă. Morala acestei pilde s‑ar putea exprima succint ca echivalența spațiu‑timp.

CEASORNICARUL (resemnat): Problema e că pilda s‑a pierdut demult și am rămas doar cu morala...

CĂLĂTORUL (aparté către public, suspicios): Așa cum n‑am văzut pildă fără morală, așa nici moralele nu pot circula așa libere, dezlipite de pildă. Oare ce o pune la cale moșul?

CEASORNICARUL (reluând): Și asta ar fi cea mai mică problemă, dacă tot ce am fi pierdut noi era pilda cu spațiul și cu timpul.

CEASORNICARUL: Problema e că noi, deși suntem ceasornicari, nu știm cât e ceasul. De‑a lungul istoriei au apărut atâtea variante de timp, că nu mai știm sub nicio formă care e cel adevărat.

CEASORNICARUL: De aceea păstrăm câte un ceas pentru fiecare din combinațiile posibile de oră și minut, șapte sute și ceva de variante de timp, în speranța că va veni cineva să ne descurce și să ne indice timpul adevărat.

CĂLĂTORUL: Dar cum se face că au apărut atâtea variante de timp mincinos?

CEASORNICARUL (didactic): Ei bine, de‑a lungul istoriei, vremurile s‑au schimbat, noi ne‑am dat ceasurile când la est, când la vest și ne‑am pierdut adevăratul timp. Acum așteptăm să vină cineva să ne descurce.

CĂLĂTORUL: Dar dacă nu știți cât e ceasul, când, de exemplu (înghițind în sec) vă doare voiajul, cum știți la ce oră să fiți în gară ca să prindeți trenul, să plecați în călătorie?

CEASORNICARUL: Un ceasornicar își dedică toată viața timpului. Și nu pleacă niciodată de lângă ceasurile sale. O clipă de s‑a îndepărtat, totul e năruit. Unele o iau înainte, altele rămân în urmă. Dar cele mai mari probleme ni le fac cele care rămân potrivite. Nimic mai supărător nu poate fi pentru un meseriaș decât acea stare de fapt în care totul funcționează și n‑are nimic de reparat.

(CĂLĂTORUL iese din scenă complet uimit)

Scena II

CEASORNICARUL, la final intră CRONICARUL

CEASORNICARUL (frustrat): Voiajorii din vremurile noastre au nevoie să cunoască timpul. Noi de generații am renunțat să‑l mai cunoaștem. Și, în fapt, noi cu asta ne ocupăm. Cu timpul.

CEASORNICARUL: Fiecare în parte are propriul timp, propriul ceas, și îl urmărește cu sfințenie crezând că deține adevărata variantă.

CEASORNICARUL (trist): Nu cred că va veni cineva vreodată să ne descurce să ne spună care timp e adevărat.

CEASORNICARUL (rostind cu subînțeles): Nu, nu vreau să spun că nu există nimeni capabil să afle care e timpul adevărat. De atâtea generații de când am pierdut noi timpul, vor fi apăruți destui deslușitori de taine și ghicitori pentru care problema noastră e bagatel.

CEASORNICARUL (conspirativ): Dar are cine să se asigure că ceasornicarii nu se întâlnesc cu deslușitorii. (către public) Cine credeți voi că ar vrea să afle că timpul lui e doar o copie?

CEASORNICARUL: Și nu e doar o chestiune de mândrie la mijloc, că peste aia mai treci, dar s‑ar putea să ai probleme cu vameșii dacă se află că ai introdus în ținuturile noastre un timp fake.

CEASORNICARUL: Găsirea timpului adevărat ar duce la probleme logistice și sociale cum de mii de ani n‑au fost văzute. Mai întâi guvernele și oligarhii ar pune presiune pe noi și pe deslușitori să ne încurcăm intenționat când anunțăm care e ceasul veritabil. Apoi, dacă ieșim din asta, s‑ar înghesui mincinoșii în atelierele noastre cerându‑ne să le falsificăm ceasurile ca să reiasă că timpul lor era cel adevărat dintotdeauna.

CEASORNICARUL: Apoi ar începe să mărșăluiască reacționarii pentru care înainte, când aveam mai multe ceasuri, era mai bine. Și s‑ar isca tot soiul de răzmerițe de nici cronicile n‑ar mai putea să le țină minte pe toate...

CRONICARUL (intră alene): Cronicile nu mai țin minte nimic de multă vreme. Probabil de pe vremea când v‑ați pierdut voi ceasul...

CRONICARUL: A fost acum mult timp o molimă teribilă, mai cumplită decât Moartea Neagră dintre 1346 și 1353 și decât Gripa Spaniolă de la finele celei de‑a doua decade a secolului al XX‑lea. Și molima asta se răspândea anume doar la hârtii și la condeie. Molima uitării.

CEASORNICARUL: (mirat) Cum adică, la hârtii și la condeie? Ce fel de morb mai e și ăsta, de bolnăvește lucruri și nu ființe? Cum poate avea ceva fără de viață un beteșug, mai ales un beteșug, cum i se spune... infecțios?

CRONICARUL: (sfătos) Pesemne n‑ai scris niciodată, de nu știi că și condeiul și hârtia au viața lor. Hârtiile, de exemplu, sunt studenți imposibil de strunit, dar când cresc și se umplu de erudiție, devin profesori greu de egalat. Și fiecare hârtie are viața ei și personalitatea ei. Există hârtii care știu dinainte ce vrei să scrii pe ele și te‑ajută, te‑ndeamnă, îți șoptesc cuvântul pe care negreșit îl uiți. Așa cum există hârtii care se plac pe ele însele albe și ar face orice ca să te împiedice să le scrijelești.

CRONICARUL: Însă de generații bune, nici hârtiile și nici condeiele nu mai au ținere de minte. Cronicarii le învață în fiecare zi toată istoria, ca ele noaptea să uite totul și noi să fim nevoiți să o luăm dimineața iarăși din epoca pietrei. Un cronicar trăiește, deci în fiecare zi, toată istoria.

CEASORNICARUL: Un ceasornicar trăiește, în fiecare zi... o zi? După câte un ceas, o zi. După două ceasuri, o zi și un minut ori o zi fără un minut.

CEASORNICARUL: Dar după toate ceasurile, o zi... fără o zi? După calculele astea, un ceasornicar nu trăiește deloc. (ieșind din scenă) Dar, de fapt, un ceasornicar, în fiecare moment, cu toate ceasurile sale, experimentează o zi. Sau jumătate de zi? Niciodată n‑am fost bun la matematică...

Scena III

CRONICARUL, singur, ține un monolog despre starea societății, apoi intră CĂLĂTORUL

CRONICARUL (trist): În lumea asta strâmbă, ne‑a rămas doar viitor.

CRONICARUL (explicând): Trecut nu mai avem, fiindcă, după toate standardele, ceva există doar dacă îl știe hârtia. Ori hârtia e corigentă la istorie iar noi, cronicarii, îmbătrânim, uităm detaliile. Dacă te uiți pe ce scriam luna trecută, ori anul trecut, ori acum zece ani, erau mult mai multe amănunte. Acum s‑au dus toate.

CRONICARUL (resemnat): Și nu vor trece multe zile până când va rămâne doar o schemă generală, cu epocile mai importante. Apoi pe cele mai puțin importante din cele importante le vom uita. Și așa mai departe, până la urmă o să mai scriem doar titlul: „Istorie”.

CRONICARUL (explicând): Și mulțumiți că știm acest cuvânt, îl vom copia neîncetat, în speranța că vom convinge hârtia să‑l învețe. Dar și dintr‑un cuvânt, mai pot cădea litere, alea care sunt de la sine înțeles.

CRONICARUL (către public): Ce, adică, vreți să spuneți că toate literele importante? Eu zic că dacă spun „stori” e ca și cum aș fi spus „Istorie”, doar că e mai scurt și mai ușor de ținut minte. Apoi putem să ne concentrăm pe o singură literă, de exemplu litera „T”, apoi doar pe linia verticală sau pe linia orizontală.

CRONICARUL (resemnat): Și după dispare și aia putem să declarăm oficial că nu mai avem trecut. Suntem tabula rasa. Atunci ne vom fi născut, de fapt.

CRONICARUL (îngrijorat): Mai supărător e că nici cu prezentul nu stăm prea bine. Fiecare are prezentul lui și ceasornicarii sunt convinși că toate prezenturile astea sunt greșite cu excepția unuia singur. Ăla corect e, prin urmare, cantitate neglijabilă, pe lângă toate celelalte prezenturi, (deductiv), prin urmare, e ca și cum am spune că trăim cu toții într‑un prezent greșit.

CRONICARUL (meditativ): Mă bucur că nu cunosc niciun vizionar. Mi‑e groază să aflu că și cu viitorul sunt probleme.

CĂLĂTORUL (intră din spate): Ce probleme să fie cu viitorul? De când a început toată povestea asta sunt numai probleme. Te doare ceva, primești un tratament și nu știi să‑l aplici. Și ajungi să ai dileme imposibile cum ar fi „de unde să pleci în vacanță”, apoi dai de un ceasornicar care nu mai știe cât e ceasul și care spune morale care n‑au pildă.

CĂLĂTORUL (frustrat): Halal zi! Numai rele să se întâmple. Dar tu cine ești și de ce‑mi tulburi visul?

CRONICARUL: Eu sunt din breasla cronicarilor. Dar tocmai mă gândeam la cum am pierdut prezentul și la cum o să pierdem și trecutul și îmi îngăduiam să sper că măcar viitorul n‑o să‑l pierdem. Dar tu ce breaslă reprezinți?

CĂLĂTORUL (explicând): În lumea din care vin eu nu mai sunt bresle. (pentru public) Dar voi care‑mi urmăriți povestea, mă știți drept călător. Așa că putem să ne prefacem că și asta e o breaslă și că eu o reprezint.

CRONICARUL: Călători... Din cauza tagmei voastre am ajuns unde suntem acum. Totul începe la fel. Întâi o durere nedeslușită, vechii greci o numeau leipalgie, apoi un vis în care călătorul realizează nedreptățile lumii, apoi o aventură, o bătălie eroică și pe urmă călătorul se întoarce în șa în ținutul de unde provine și primește un mic petec de pământ pe care se declară împărat.

CĂLĂTORUL (pentru sine): Începutul pare la fel. (tare) Oare o să ajung și eu împărat?

CRONICARUL: Și dac‑o să ajungi, să nu‑mi ceri mie să te țin minte. Indiferent ce vei face, nimeni nu va mai putea să te cunoască după ce mori citind cronicile noastre. Așa că călătorește cu folos, că o viață după nu mai primești, s‑au terminat locurile.

(CRONICARUL iese din scenă, lăsându‑l pe CĂLĂTOR buimac)

Scena IV

CĂLĂTORUL, ajuns din nou singur

CĂLĂTORUL (confuz): Ce vis ciudat... probabil acolo jos mă doare așa de tare că am început să delirez...

CĂLĂTORUL (către public): Așa cum știți, orice personaj din vis ți‑l creezi singur. Așa că pe mine să dați vina și că s‑a pierdut timpul (oprindu‑se) voiam să zic că s‑a pierdut ceasul și că a început hârtia să uite.

CĂLĂTORUL (mirat): Deci eu am creat toate ciudățeniile astea?1 hârtie care se îmbolnăvește (pauză de aducere aminte) ceasornicari care trăiesc în fiecare zi deloc și totuși în fiecare deloc o zi (pauză și mai mare în care pare că încearcă să realizeze ce a spus greșit) cronicari care vorbesc (pauză)

CĂLĂTORUL: (reflexiv) Oare cronicarii obișnuiți vorbesc? Sau e ca la scriitori, vorbește hârtia pentru ei?

CĂLĂTORUL (revenind interogativ): Am văzut totuși un videoclip pe internet cu un scriitor care vorbește. (explicând) Țin mine că după chestia asta n‑am dormit trei nopți încercând să‑mi dau seama care e trucul.

CĂLĂTORUL (cu mândrie): Dar să nu credeți că a rămas problema nedeslușită. (secretos) Care‑i șmenul, adică? Dacă vi se pare vreodată că un scriitor vorbește, el de fapt face playback și ce auzim noi este tot glasul hârtiei.

CĂLĂTORUL (meditativ): Oare și cronicarul meu făcea playback? (convins) În visele mele nimeni nu face playback. Am interzis asta pe vremea când visam tot felul de formații. Și sunau toate prea bine în vis și prea prost când mă duceam la concertele lor de acolo, de jos. Asta pentru că în vis făceau playback.

CĂLĂTORUL: Prin urmare am făcut un cronicar care vorbește în vis. Pare destul de grav. Trebuie să mă tratez cât mai curând, că altfel nu știu unde ajung. Așa o boală gravă n‑am mai avut de (pauză) anul trecut.

CĂLĂTORUL: De anul trecut când plecasem în călătorie și mă prinsese (pauză) o răceală (revenind) nu, nu o răceală.

CĂLĂTORUL: Mă prinsese o îngrozitoare durere de casă.

(Cortina)

Actul 3

Decor de gară – casă de bilete undeva în lateral astfel încât vânzătoarea să nu se vadă. În lateralul celălalt un peron, cu un panou de plecări/sosiri stins, niște scaune și un fel de chioșc dezafectat, așa cum vezi prin gări pe la noi. Undeva e și un panou cu numele localității, dar trebuie să fie ininteligibil.

Scena I

CĂLĂTORUL, singur, așa cum îl știți

CĂLĂTORUL: Bine c‑am ajuns... O clipă dacă mai stăteam muream. Muream de durere acasă, singur, și aici, măcar, (către public) și dacă e să mori, măcar te vede cineva.

CĂLĂTORUL: Asta e un avantaj al gării. Când ești la gară și mori, măcar știi că te‑a văzut lumea murind și atunci ești mai împăcat și nu mai stai și pe lumea ailaltă cu grijă dacă o să te găsească sau nu.

CĂLĂTORUL (didactic): Sigur, ăsta nu e singurul avantaj pe care îl are gara față de casă. De la gară știi sigur de unde pleci, scrie pe panou. (curios) Ia să ne uităm. Pe panourile astea trebuie să scrie de unde pleci, fiecare gară e obligată să aibă așa un panou.

CĂLĂTORUL: Nu înțeleg ce scrie. Parcă totul e făcut în ciudă, ca să nu mai știi de unde pleci. (cu oftică) Asta e pentru că niciodată nu țin minte unde sunt.

CĂLĂTORUL: Și din ce văd, sunt tot singur. Stați să verific. (se îndreaptă către partea scenei cu peronul) Poate sunt și alți călători pe scaune.

(Pauză în care CĂLĂTORUL se așază pe fiecare scaun în parte)

CĂLĂTORUL (întorcându‑se spre centrul scenei): Nu era nimeni, am verificat.

CĂLĂTORUL: Câteodată trebuie să te așezi pe fiecare scaun până la ultimul ca să te asiguri că nu e nimeni. Alteori după ce te așezi pe primul scaun deja știi.

CĂLĂTORUL: „Nu e nimeni” e un sentiment și când te așezi pe un scaun gol capeți mai mult sau mai puțin din sentimentul ăsta. Și după cum ne învață biologia, când se acumulează suficient „nu e nimeni” cât să depășească o valoare prag, ajungi să conștientizezi senzația.

CĂLĂTORUL: Și realizezi că deși ești la gară, tot ești singur. Probabil că ești singur pentru că ești la gară. Este perioada în care oamenii stau în casele lor.

CĂLĂTORUL: Dar ce e paradoxal e că și dacă stai și tu la casa ta, tot singur ești. Vorba aia, gara e una singură, dar casele sunt mai multe. Mai multe decât oamenii.

CĂLĂTORUL: Poate mă înșel, poate nu mai e nimeni la gară fiindcă toți sunt urcați deja în trenuri. Ar fi cazul să‑mi iau și eu bilet, poate mă urc și eu într‑un tren. Orice tren. În definitiv, cu cât sunt mai departe de casă, cu atât mă doare mai puțin. (resemnat) Dacă mă gândesc, începe să mă doară trenul.

CĂLĂTORUL: De parcă nu știam, mă doare când mă gândesc. (iese din scenă)

Scena II

Scena e goală, o auzim pe VÂNZĂTOAREA DE BILETE vorbind

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Până la Ploiești, 27 de lei.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Mai departe, până la București, 45. Și dacă mergeți până la mare...

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: ...e prea departe și prea scump. Dar dacă ajungeți la București, e ca și cum ați fi la mare.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Cu cine vorbesc eu...

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Nu am mai avut un călător adevărat de atâta timp.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Când m‑am angajat eu la gară, era altfel. Era coadă și lumea era nemulțumită că nu‑mi fac suficient de repede treaba.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Mai târziu, nu mai era aproape nimeni. Și lumea era tot nemulțumită, că nu‑mi fac suficient de încet munca.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Și tot așa, mereu nemulțumiți și din ce în ce mai puțini.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Nu am mai avut un călător adevărat de atâta timp.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Dar cu cine vorbesc eu...

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Până la Iași, 67 de lei.

Scena III

Intră CĂLĂTORUL, are un fel dialog cu vocea VÂNZĂTOAREI DE BILETE

CĂLĂTORUL: Un bilet de aici până oriunde, vă rog!

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: Până la Botoșani, 112 lei, sunt și locuri la cușetă, 176, și la vagon de dormit (pauză)

CĂLĂTORUL: Nu vreau un bilet până la Botoșani, vreau un bilet până oriunde

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: 208. Și mai departe, până la Suceava, 118 la clasa a II‑a (pauză)

CĂLĂTORUL: Nici până la Suceava. Vreau un bilet care să nu să nu mă ducă nicăieri și să mă ducă oriunde. Vreau să am un bilet care să nu expire niciodată, să mă ducă din gară în gară. Dar eu nu vreau să mă opresc în nicio gară, fiindcă în gări sunt singur.

CĂLĂTORUL: Mă doare trenul și vreau să‑mi treacă senzația asta de „nu e nimeni”.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: 6 lei la suta de kilometri în plus pentru clasa I, 13 lei pentru cușetă (pauză)

CĂLĂTORUL: Mă doare trenul mai tare decât voiajul, vreau un bilet, vreau un bilet, să mă urc și să mă mai dau jos doar când mă va durea gara sau casa!

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: la cușetă biletul se înmulțește cu doi dacă sunt doar doi călători într‑o cușetă (pauză)

CĂLĂTORUL: Vreau un bilet într‑un tren nesfârșit, vreau bilet într‑un tren, în orice tren, un tren care să mă ducă cât mai departe.

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: vine în total 216, dar poate sunteți student sau pensionar (pauză)

CĂLĂTORUL: Vreau un bilet în primul tren!

VÂNZĂTOAREA DE BILETE: A! Ia te uită! Un călător adevărat! Poftiți biletul, dle. călător adevărat.

Scena IV

CĂLĂTORUL, desăvârșit de singur

CĂLĂTORUL: Am bilet! Nici nu mă obosesc să citesc până unde. Cert e că am bilet și că plec în călătorie. Că doar mă doare voiajul.

CĂLĂTORUL (mecanic): Și când te doare voiajul, pleci în călătorie.

CĂLĂTORUL: Și mai nou o avem și pe asta: Când te doare trenul, îți iei bilet.

CĂLĂTORUL: Va să zică, suntem între cele două: bilet avem, pentru călătorie mai așteptăm.

CĂLĂTORUL: Ce să faci. Aștepți. Că doar de asta ai venit la gară... ca să aștepți...

CĂLĂTORUL: Numai de ar veni trenul până mor de durere.

CĂLĂTORUL: Acum nici măcar nu mă doare voiajul sau trenul. Simt cum mă prăbușesc sub așteptare.

CĂLĂTORUL: Și trenul nici măcar nu se vede ca un punctuleț.

CĂLĂTORUL: Asta se numește topologie. Un punctuleț devine mai multe punctulețe, mai multe punctulețe devin linie, o linie devine mai multe linii, mai multe linii devin formă, forma devine tren...

CĂLĂTORUL: Dar noi nici la punctuleț n‑am ajuns.

CĂLĂTORUL: Oare înainte de punctuleț ce o fi? Așa erau grecii cu atomul. Atomul e cea mai mică chestie și nu se poate sparge. Da’ hop că vine secolul XX și punctulețul e făcut și el din alte chestii.

CĂLĂTORUL: Și chestiile alea ce sunt, un punctuleț mai mare și mai multe punctulețe mici. ȘI punctulețul mare e făcut din punctulețe mici și el.

CĂLĂTORUL: Deci asta e, înainte de punctuleț e punctulețul mic.

CĂLĂTORUL: Dar noi parcă nici la punctuleț mic n‑am ajuns. Noi nu suntem nicăieri acum. Sunt eu singur, mă strivește așteptarea și trenul nu mai vine.

CĂLĂTORUL: De aș putea să nu mă mai gândesc. Doar știu de la început că mă doare când mă gândesc.

CĂLĂTORUL: Dar dacă ar veni trenul mai repede! Ia să verific, se vede punctulețul?

CĂLĂTORUL (cu resemnare): Încă nu...

CĂLĂTORUL: Mă doare trenul și voiajul (cu o grimasă de durere) Dacă ar veni trenul mai repede!

CĂLĂTORUL (se prăbușește aproape fără suflare): Mă doare voiajul! Ajutor! Să vină trenul!

CĂLĂTORUL (zvârcolindu‑se): Să vină trenul! Să vină trenul!

CĂLĂTORUL (stins): Să vină trenul!

(CĂLĂTORUL se întinde mort)

(Se aude șuieratul specific apropierii trenului în gară. Cade cortina)

Ceva

Un fel de hol mobilat sumar. O valiză, o pălărie pe toarta valizei. Pe o masă stă „Mersul trenurilor”.

Scena unică

CELĂLALT, singur

CELĂLALT (cu îngrijorare): Parcă m‑ar durea inima. Doctorii zic că inima nu doare. Dar mie niciodată nu mi se potrivește ce zic doctorii. (reluând) Babele zic că mă doare sufletul. Își închipuie că mă îndrăgostesc. Dar pe mine nu mă doare sufletul. Pe mine mă doare inima.

CELĂLALT (vizibil îndurerat): Mă doare inima. (pauză) Dacă stau să mă gândesc, parcă m‑ar durea și ficatul. Mă doare ficatul și mă doare și inima. Tot doctorii ziceau că nu poți să simți două dureri deodată.

(Se lasă cortina ușor, eventual CELĂLALT continuă replicile din Scena I a Actului 1)